Decizie CJUE: instanţele pot înlocui clauzele abuzive cu dispoziţii de drept naţional. Cum ne afectează

Curtea de Justiţie a Uniunii Europene s-a pronunţat în cauza Kasler, trimisă de Curtea Supremă din Ungaria, privind caracterul abuziv al unei clauze contractuale referitoare la cursul de schimb aplicabil ratelor unui împrumut contractat în monedă străină.

Pe scurt, Curtea a stabilit că:

• instanţele naţionale se pot pronunţa asupra caracterului abuziv a acestor clauze, în anumite condiţii,
• instanţele trebuie să ia în calcul nu numai redactarea într-un limbaj clar şi inteligibil a unor astfel de clauze, dar şi faptul că băncile trebuie să arate în mod transparent în contracte cum funcţionează mecanismul cursului de schimb şi consecinţele asupra consumatorului
• că instanţele pot să completeze clauzele abuzive cu norme legislative interne, dacă contractul nu mai poate continua altfel şi ar fi în defavoarea consumatorilor.

Soţii Kasler vs. OTP

Soţii Kasler au luat un credit în forinţi, în mai 2008, a cărui valoare era însă exprimată în franci elveţieni, la o dobândă de 5,2 % la care se adaugă cheltuieli de administrare de 2,04%, ceea ce corespundea unei dobânzi anuale efective (DAE) de 7,43% la acel moment – dobândă mai mică decât cea aplicabilă creditelor în forinţi.

Valoarea în franci urma să fie cea de la data eliberării împrumutului, calculată în funcţie de cursul de cumpărare a valutei. În schimb, banca urma să primească contravaloarea ratelor lunare în forinţi, la cursul de vânzare a francului din ziua de dinante de scadenţa ratei.

Potrivit punctului I/1 din contract, OTP a acordat împrumutaților un împrumut în sumă de 14,4 milioane de forinți maghiari (HUF), precizându-se că „determinarea valorii în valută a împrumutului se realizează la cursul de schimb la cumpărarea valutei aplicat de bancă, în vigoare la data deblocării fondurilor”. Conform acestui punct I/1, „ulterior deblocării fondurilor, cuantumul împrumutului, dobânzile aferente și cheltuielile de administrare, precum și dobânzile de întârziere și celelalte cheltuieli se stabilesc în valută”, se arată în decizia CJUE.

Împrumutului în forinţi îi corespundea o valoare de 94.240 de franci la acel moment, la un curs de cumpărare prestat de bancă de 152.8 forinţi/franc.

Potrivit clauzei III/2 din contract, „împrumutătorul stabilește valoarea în forinți maghiari a fiecăreia dintre ratele lunare datorate pe baza cursului de schimb la vânzare al monedei [străine] aplicat de bancă în ziua anterioară scadenței”, se arată în decizia CJUE.

Cursul de vânzare al băncii este todeauna mai dezavantajos pentru consumator decât cel de cumpărare. Spre exemplu, la casa de schimb a OTP Ungaria, banca afişa la sfârşitul săptămânii trecute un curs de cumpărare de 243.79 forinţi pentru un franc, şi de 260.43 pentru vânzare. Clienţii supuşi acestei diferenţe de rată de schimb plătesc o cu 6,4% mai mult la rata lunară decât dacă ar fi supuşi plăţii la cursul de cumpărare – la OTP România diferenţa este de 4,3%.

Soţii Kasler au dat OTP în judecată şi au cerut instanţei să declare ca abuzivă clauza III/2, invocând faptul că banca obţine un venit necuvenit prin aplicarea unui curs diferit la data încasării ratelor faţă de cel de la momentul acordării împrumutului.

Aceştia au avut câştig de cauză şi pe fond şi în apel. De altfel, decizia Curţii de apel este foarte importantă pentru a înţelege speţa. Aceasta spune că OTP nu a pus la dispoziţia clienţilor un credit în monedă străină, deci nu are de ce să calculeze valoarea ratelor lunare în funcție de cursul actual al francului elvețian, pentru că nu oferă niciun serviciu în acest sens, şi nicio plată nu poate fi cerută fără contraprestaţie.

De asemenea, instanţa a mai stabilit că acea clauză nu era scrisă într-un limbaj simplu şi inteligibil, pentru că era impoibil să fie determinată baza după care se calculează diferenţa între sumele împrumutate şi cele ce urmau a fi plătite. Paragraful relevant, mai jos.

„În hotărârea sa, instanța de apel a considerat printre altele că, în cadrul unei operațiuni de împrumut precum cea în discuție în litigiul cu care a fost sesizată, Jelzálogbank nu pune la dispoziția clienților săi monedă străină. În schimb, această instanță a constatat că Jelzálogbank stabilește valoarea ratei, exprimată în forinți maghiari, în funcție de cursul actual al francului elvețian, în vederea indexării valorii ratelor împrumutului deblocat în forinți maghiari. Jelzálogbank nu furnizează împrumutaților niciun serviciu financiar referitor la cumpărarea sau la vânzarea de monedă străină, astfel încât banca nu poate aplica la rambursarea împrumutului un curs de schimb care este diferit de cel utilizat la deblocarea împrumutului respectiv, cu titlu de contraprestație pentru o prestație de servicii virtuală. Această instanță a apreciat de asemenea că clauza III/2 nu este nici clară, nici inteligibilă întrucât nu permite să se înțeleagă justificarea pentru diferența de mod de calcul al împrumutului, după cum este vorba despre deblocarea sau despre rambursarea sa”, se arată în hotărârea CJUE.

Banca, în recurs, a cerut Curţii Supreme să constate că acea clauză îi permite să îşi acopere cheltuielile generate instituiţiei de credit de către operaţiunile de cumpărare a valutei din piaţă, şi că împrumutul acordat este unul în valută. De asemenea, OTP Jelzálogbank a cerut instanţei supreme să constate că instanţa nu se poate pronunţa asupra caracterului presupus abuziv al clauzei menţionate, din moment ce aceasta face parte din „obiectul principal al contractului” şi că face parte din „remunerație” , în sensul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13, transpus în legislaţia naţională – în România directiva este transpusă prin legea 193/2000, în Ungaria prin Codul civil.

Iată ce spune articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13:

„Aprecierea caracterului abuziv al clauzelor nu privește nici definirea obiectului [principal al] contractului, nici caracterul adecvat al prețului sau al remunerației, pe de o parte, față de serviciile sau de bunurile furnizate în schimbul acestora, pe de altă parte, în măsura în care aceste clauze sunt exprimate în mod clar și inteligibil”.

Pentru a stabili felul în care trebuie interpretată legislaţia naţională în raport cu Directiva, Curtea Supremă a Ungariei a hotărât suspendarea cauzei şi adresarea a trei întrebări CJUE, pe care le reluăm mai jos, cu răspunsurile aferente ale Curţii.

Întrebarea Curţii Supreme:

„1) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva [93/13] trebuie interpretat în sensul că, în cazul unui împrumut exprimat într-o monedă străină, dar deblocat în realitate în moneda națională și care trebuie rambursat de consumator exclusiv în moneda națională, clauza contractuală privind cursul de schimb al monedei, care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, poate fi inclusă în noțiunea «definirea obiectului [principal al] contractului»?

În caz contrar, în temeiul celei de a doua expresii cuprinse la articolul 4 alineatul (2) din Directiva [93/13], trebuie să se înțeleagă că diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare [al valutei] constituie o remunerație al cărei caracter adecvat în raport cu serviciul prestat nu poate fi analizat în vederea aprecierii caracterului său abuziv? Este sau nu este determinant în această privință aspectul dacă s-a realizat efectiv o operațiune de schimb valutar între instituția financiară și consumator?

Răspunsul CJUE:

1) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii trebuie interpretat în sensul că:
termenii „obiectul principal al contractului” nu acoperă o clauză, cuprinsă într-un contract de împrumut încheiat în monedă străină între un vânzător sau un furnizor și un consumator și care nu a făcut obiectul unei negocieri individuale, precum cea în discuție în litigiul principal, în temeiul căreia pentru calcularea ratelor împrumutului se aplică cursul de schimb la vânzare al acestei valute, decât în cazul în care se constată – ceea ce revine în sarcina instanței de trimitere să verifice având în vedere natura, economia generală și prevederile contractului, precum și contextul său juridic și factual – că respectiva clauză stabilește o prestație esențială a acestui contract care, ca atare, îl caracterizează;

o astfel de clauză, în măsura în care cuprinde o obligație pecuniară a consumatorului de a plăti, în cadrul ratelor împrumutului, sumele care rezultă din diferența dintre cursul de schimb la vânzare și cursul de schimb la cumpărare ale monedei străine, nu poate fi considerată ca cuprinzând o „remunerație” al cărei caracter adecvat în calitate de contrapartidă a unei prestații efectuate de împrumutător să nu poată face obiectul unei aprecieri pentru a se stabili dacă este abuzivă în temeiul articolului 4 alineatul (2) din Directiva 93/13.

Întrebarea Curţii Supreme:

2) În cazul în care articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că instanța națională, independent de prevederile din dreptul național, poate să examineze de asemenea caracterul abuziv al unor astfel de clauze contractuale, atunci când acestea nu sunt clare și inteligibile, trebuie să se înțeleagă prin această ultimă condiție că respectiva clauză contractuală trebuie să fie prin ea însăși clară și inteligibilă din punct de vedere gramatical pentru consumator sau, în plus, motivele economice care stau la baza aplicării clauzei contractuale, precum și relația dintre aceasta și alte clauze ale contractului trebuie să fie clare și inteligibile pentru respectivul consumator?

Răspunsul CJUE:

2) Articolul 4 alineatul (2) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, în ceea ce privește o clauză contractuală precum cea în discuție în litigiul principal, cerința potrivit căreia o clauză contractuală trebuie redactată în mod clar și inteligibil trebuie înțeleasă ca impunând nu numai ca respectiva clauză să fie inteligibilă pentru consumator din punct de vedere gramatical, ci și ca contractul să expună în mod transparent funcționarea concretă a mecanismului de schimb al monedei străine la care se referă clauza respectivă, precum și relația dintre acest mecanism și cel prevăzut prin alte clauze referitoare la deblocarea împrumutului, astfel încât acest consumator să poată să evalueze, pe baza unor criterii clare și inteligibile, consecințele economice care rezultă din aceasta în ceea ce îl privește.

Întrebarea Curţii Supreme:

3) Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 și punctul 73 din Hotărârea [Banco Español de Crédito, EU:C:2012:349] trebuie interpretate în sensul că instanța națională nu poate remedia, în beneficiul consumatorului, nevaliditatea unei dispoziții abuzive a unei clauze contractuale generale a unui contract de împrumut încheiat cu un consumator, modificând sau completând clauza contractuală respectivă, dacă contractul nu poate exista în continuare în temeiul altor clauze contractuale după eliminarea clauzei abuzive? În acest sens, este relevant că dreptul național cuprinde o dispoziție cu caracter supletiv care reglementează problema juridică respectivă în lipsa prevederii nevalide?”

Răspunsul CJUE:

3) Articolul 6 alineatul (1) din Directiva 93/13 trebuie interpretat în sensul că, într-o situație precum cea în discuție în litigiul principal, în care un contract încheiat între un vânzător sau un furnizor și un consumator nu poate continua să existe după eliminarea unei clauze abuzive, această dispoziție nu se opune unei norme de drept național care permite instanței naționale să remedieze nulitatea clauzei respective prin înlocuirea acesteia cu o dispoziție de drept național cu caracter supletiv.

Ce relevanţă are decizia CJUE pentru România

CJUE nu se pronunţă asupra fondului unei speţe, ci oferă o soluţie cu caracter general valabil şi obligatoriu pentru aplicarea legislaţiei europene în dreptul naţional şi interpretarea acesteia. Hotărârile CJUE sunt izvor de lege pentru dreptul intern naţional din toate ţările UE, indiferent dacă instanţa este sesizată de o curte din Ungaria sau din România.

De altfel, în situaţia de faţă, CJUE a lăsat la latitudinea instanţei maghiare să stabilească dacă acea clauză este abuzivă sau nu şi să dispună modul în care va remedia problema.

Pentru Ungaria răspunsul de la punctul 3 este foarte important pentru că magistraţii de la Curtea Supremă vor să dea o hotărâre unitară la problema creditelor în valută – în special a celor în franci – şi o normă legislativă în acest sens i-ar ajuta să completeze contractele de acest tip.

În România nu am întâlnit contracte în care plata ratelor lunare să se facă în mod expres la cursul de vânzare al băncii, clienţii fiind liberi să cumpere valuta necesară de unde cred de cuviinţă. Este de notorietate faptul că băncile de la noi au un curs de schimb mai dezavantajos pentru clienţi decât casele de schimb valutar, şi că unele bănci practică preţuri la valută mai dezavantajoase decât altele.

Relevant pentru România ar putea fi răspunsul la cea de-a doua întrebare adresată CJUE. Curtea de la Luxemburg statuează că este datoria profesionistului să redacteze clauzele într-un mod clar şi inteligibil nu numai din punct de vedere gramatical, dar şi din punct de vedere economic – a se citi impactul asupra unor astfel de clauze în viitor asupra consumatorului. Însă, din nou, CJUE face referire directă la speţa în cauză, şi nu putem şti cum ar interpreta o instanţă de la noi această menţiune, dat fiind faptul că restituirea împrumuturilor în valută este făcută după alte mecanisme, aşa cum am arătat mai sus.

Şi la noi există procese pe rolul instanţelor, în fază incipientă, care adresează problema rambursării creditelor în valută de către debitorii cu venituri în lei. Acestea,11 la număr, au fost introduse de mai mulţi clienţi ai băncilor la iniţiativa avocatului Gheorghe Piperea, care opinează că hotărârea CJUE este favorabilă consumatorilor români.

„(…) litigiile în care se cere îngheţarea cursului la data acordării creditului pot fi cîştigate.
În cazul creditelor în franci elveţieni, diferenţa între cursul de schimb de la dată semnării contractului şi cel de la dată plăţii ratelor este, deseori, de peste 100%. Întrucît diferenţa este atît de mare, contractul nu a fost negociat, iar banca a ascuns informaţii esenţiale relative la riscul de depreciere a monedei naţionale, este evident că e vorba de o clauză ce provoacă un dezechilibru seminificativ, deci este abuzivă”, scrie Piperea pe pagina sa de Facebook.

În fine, o semnificaţie mult mai importantă ar putea să o aibă punctul 3 din răspunsul CJUE. Instanţa europeană statuează că instanţele naţionale pot completa contractele, dacă acestea nu se mai pot derula fără o clauză abuzivă, dar vitală. O normă cu caracter supletiv poate însemna o dispoziţie din dreptul intern, cum este dobânda legală din Codul civil.

Acest lucru ar putea să fie şi o problemă pentru unele bănci, dar şi o binecuvâtare pentru altele, care altfel s-ar putea confrunta chiar cu eliminarea clauzei de dobândă, aşa cum s-a mai întâmplat în România.

Amintim că de la 1 octombrie 2013, legea 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesionişti şi consumatori a fost modificată. Două noi articole extind deciziile din litigiile declanşate de ANPC sau o asociaţie de consumatori la toate contractele profesionistului care utilizează clauze abuzive. Cele mai multe procese derulate până acum sunt împotriva instituţiilor de credit.